Căsuța noastră este o mare familie pentru toți copiii și tinerii pe care îi găzduim, iar poveștile lor sunt fascinante fiecare în parte. Însă o poveste poate fi cu final fericit doar dacă personajul principal a trecut cu succes peste toate greutățile așezate în fața sa. Astfel că putem spune acum că povestea Andreei este una cu happy end: fiind deja matură, la 24 ani, ea urmează cursurile Facultății de Sociologie și Asistență Socială, și totodată este înscrisă la Master pentru Management Curricular la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Ea este o studentă apreciată de profesori și colegi, fapt dovedit și de participarea ei la un schimb de experiență pentru studenți în Olanda. Având dreptul sa beneficieze de sistemul de protecție până la 26 de ani, Andreea lucrează între timp la un lanț internațional de fast food și ajută în fiecare weekend o familie cu curățenia casei. În vara anului trecut a muncit în San Francisco, California (SUA), printr-un program work & travel. Astfel că timpul liber (puțin cât este el) și-l împarte între prieteni și familia de la Căsuță, ea fiind sora cea mai mare pentru toți ceilalți copii.
Dar care este, de fapt, povestea Andreei? Ce se petrece în spatele unui destin dificil, și de cât efort este nevoie pentru a ieși din el și a avea propria poveste cu final fericit?
Povestea Andreei începe în Dej, acolo unde mama ei (Kristina), din familie maghiară, s-a îndrăgostit de un român, care nu a fost acceptat de familie. Trecând peste dorințele familiei, și mai ales ale fratelui, Kristina a fugit cu bărbatul iubit, cu care a rămas însărcinată. Dar dragostea nu a putut să facă față prejudecăților și greutăților, așa că tinerii îndrăgostiți s-au despărțit, iar Kristina a fost nevoită să revină la familie, unde nu a fost primită cu brațele deschise, mai ales pentru că era însărcinată. După puțină vreme, Kristina a cunoscut un alt bărbat, ce avea să devină tatăl (fără acte, doar în fapte) băiețelului de câteva luni din relația anterioară și cu care s-a mutat în Timișoara (pentru că el acolo locuia). După 5 ani de viață liniștită, s-a născut Andreea, care a bucurat întreaga familie, inclusiv pe rudele din zona Moldovei ale tatălui. Rudele au aflat însă că fratele Andreei nu era de fapt nepotul lor direct și au provocat un mare scandal în familie, inclusiv au răpit-o pe fată de lângă mama sa din Timișoara și au dus-o în Moldova. Kristinei i-au luat luni de zile până să-și găsească fiica și să o poată lua la rândul ei de lângă rude, dovedind cu greu autorităților răpirea fetiței, care avea sub 2 ani.
Evident, după aceste evenimente familia liniștită a Andreei de la Timișoara s-a destrămat, iar mama a fost nevoită să se întoarcă la Dej cu băiețelul de aproape 7 ani și cu fetița de nici 2 ani. Pentru că nu aveau locuință, dar nici bunica de la Dej nu îi putea primi în casă pentru că fiul ei (fratele Kristinei) nu îi permitea acest lucru, au dormit pe unde au apucat: în parcuri, în scări de bloc, în baruri. Când unchiul nu era acasă, erau primiți la bunica unde găseau de mâncare ce se putea și unde stăteau la căldură o vreme. Mai dormeau câteodată la prieteni, sau în barul din centrul orașului, unde Andreea putea dormi pe 2 scaune lipite unul de altul și unde era cald. Fratele mai mare al Andreei deja avea 8 ani și era independent, pe străzi, făcând parte dintr-o gașcă de băieți mai mari care îl protejau.
Pe Andreea a început să o îndrăgească doamna Maria, patroana barului din centrul orașului, care avea 2 fete mari (studente) și care au prins și ele drag de fetiță. Așa că, la nici 3 ani, Andreea a început să ajute în bar, ducând cafele și băutură clienților și să petreacă timp cu doamna Maria, care o lua la ea acasă de câte ori putea. Mama Andreei nu o lăsa pe fetiță tot timpul la doamna Maria, dar Andreea voia să stea cu dânsa și ținea mult la ea și la fetele ei. Prima amintire a Andreei din casa doamnei Maria este un telefon, chiar în hol, pe care, când l-a văzut, l-a luat în mână și l-a „sunat” pe fratele ei, spunând: „Haide și tu la Tanti Maria, că aici e cald și bine!„. Și, într-adevăr, așa a fost: la doamna Maria a stat cât de mult a putut și a fost bine. Doamna Maria a notificat Protecția Copilului despre situația fetiței, a ajutat-o să meargă la grădiniță, a învățat-o să scrie și să citească, și avut grijă de Andreea ca de fiica ei. Doar Kristina o mai vizita la bar din când în când și voia să o ia cu ea.
Într-o seară chiar a luat-o, și Andreea a avut noroc cu prietenii fratelui ei care au găsit-o mergând cu mama pe stradă, iar Andreea i-a rugat să o ducă la doamna Maria acasă. Băieții au luat-o în brațe și au fugit cu ea, doamna Maria fiind bucuroasă să o regăsească.
Tot doamna Maria a înscris-o și la școală, unde a fost o elevă silitoare și care iubea învățătura. A fost desemnată chiar „Cel mai frumos copil din școală” și poza Andreei a apărut în ziar, iar ea a fost extrem de mândră. Își aduce și acum aminte cu mare drag de momentul în care și-a văzut poza în ziar.
Totul s-a curmat însă pe neașteptate când, în jurul vârstei de 8 ani ai Andreei, doamna Maria s-a îmbolnăvit și a rămas paralizată la pat, apoi mergând spre cele drepte. Această tragedie a fost dublată de faptul că Andreea a trebuit să părăsească singura familie adevărată pe care a cunoscut-o, și să intre în sistemul de protecție de stat. A plâns 3 zile în continuu, dar nu a avut de ales și a fost transferată la un asistent maternal în Dej. Acolo a stat doar 6 luni, pentru că nu a reușit să rezoneze cu doamna respectivă care mai avea în îngrijire un alt copil mai mic, și care nu a înțeles nevoia de dragoste a Andreei. Fetița s-a închis în sine, nu vorbea deloc cu asistenta maternală și după 6 luni a fost transferată în altă parte.
A doua familie de asistență maternală a fost una în care fetița și-a găsit și o soră adoptivă, s-a simțit iubită și protejată și unde a putut să se dezvolte iarăși. La școală, după ce a trecut peste o perioadă de adaptare și peste prejudecățile colegilor, a început să îi ajute la teme, să le facă proiectele, așa că a fost până la urmă acceptată. Andreea a învățat întotdeauna bine și stabilitatea emoțională și-a spus cuvântul în dezvoltarea armonioasă a fetei, până la vârsta de 14 ani.
Atunci tragedia a lovit din nou, de această dată fiind vorba de doua suflețele de copil: Andreea și sora ei adoptivă. Doamna care era asistent maternal s-a îmbolnăvit și ea, astfel devenind inaptă să continue să le crească pe cele doua fete. Managerul de caz din partea DGASPC a avut mare grijă de cele două fete și a încercat să găsească cea mai bună soluție pentru ele: un loc unde să poată avea acces la educație, să învețe la o scoală bună, să fie iubite și mai ales să rămână împreună. Astfel că, la întoarcerea fetelor din tabăra anuala organizată de DGASPC, Adela le-a așteptat cu emoție și le-a dus la casa de tip familial unde ea era coordonator la acea vreme.
Casa de tip familial era una exclusiv pentru fete, dar adaptarea nu a fost chiar ușoară, mai ales ținând cont că nici una din fetele de acolo nu aveau un trecut fără probleme. Însă cu sprijinul Adelei și fiind sprijin și una pentru alta, cele două fete s-au integrat și au început o nouă viață, în Cluj-Napoca. Măicuța (doamna care locuia cu ele) a contribuit și ea semnificativ la crearea atmosferei de familie, și în acest fel Andreea a găsit stabilitatea de care avea atât de multă nevoie.
Andreea s-a atașat atât de tare de Adela încât, la momentul în care ea și-a deschis propria casă de tip familial, a vrut să fie transferată la nou deschisa Căsuță a Bucuriei. Așa că, în acest moment, Andreea este sora mai mare și exemplul de urmat pentru alte 7 suflețele, toate trecute prin tot felul de încercări.
De la faptul că fac teme împreună, la cititul de povești sau mersul în tabere, la faptul că fetele mici se strecoară în camera ei când le este frică noaptea… toate acestea sunt activități care îi leagă pe copii și îi fac să interacționeze ca o adevărată familie, cu plusuri și cu minusuri, dar plină de dragoste.
Cu siguranță că povestea Andreei nu se termină aici, dar cred că se poate spune că povestea are deja un final fericit, iar de acum încolo începe o altă poveste: povestea unei tinere care va putea să stea pe picioarele ei și să își croiască propriul drum în viață.